Denumire ştiinţifică: Levisticum officinale (unica specie a genului Levisticum), familia Apiaceae.
Denumiri populare: leoştean, libistoc, luştrean, luştereag, buruiana lingorii, frunza dragostei, păscănaţ.
Denumiri în alte limbi: Lovage în engleză, Любисток în rusă, Liebstöckel în germană, Levistico sau Sedano di Monte în italiană.
Origine: Originea leuşteanului este neclară. Cel mai probabil este nativ din sud-vestul Asiei, de pe teritoriul Persiei Antice, fiind răspândit la început în zona mediteraneană şi apoi, în secolul al IX-lea, aclimatizat în nordul Europei, prin edictul lui Carol cel Mare, rege al francilor. Pe teritoriul României foarte posibil să fi ajuns înaintea invaziei romane. Etimologic cuvântul leuştean provine din latinescul levisticum, dar derivat, se pare, pe filieră maghiară din lestyán. Cuvântul levisticum vine din ligusticum, indicând originea plantei din Liguria, regiune din nord-vestul Italiei unde era cultivat leuşteanul intensiv.
Prezentare: Leuşteanul este o plantă perenă, glabră, lucioasă, robustă, pînă la 1,5-2m înălţime, ramificată în partea superioară. Partea subterană conţine rizom gros, prelungindu-se cu o rădăcină pivotantă, de asemenea cu ramificaţii. Tulpina aeriană este cilindrică, goală la interior, groasă pînă la 3-4cm. Frunzele sunt verzi-închise, dinţate, variază după înălţime, cele inferioare ajungând la 50-70cm şi având peţioiul lung, cele superioare din ce în ce mai mici şi mai puţin divizate, cu peţiol din ce în ce mai scurt, pînă la sesile. Din anul II, în plină vară, leuşteanul formează flori mici, gălbui, grupate în umbele compacte, din care se vor forma seminţele.
Aromă: Leuşteanul este foarte aromat, cu miros pătrunzător, oarecum asemănător cu ţelina, dar mult mai puternic, cu o uşoara nuanţă de frunze de schinduf. Gustul este caracteristic, plăcut, amărui.
Întrebuinţări culinare: Frunzele, rădăcinele şi seminţele de leuştean au multiple întrebuinţări în bucătărie. În bucătăria europeană, este printre puţinele zarzavaturi şi condimente considerate ca înlocuitori ai sării, din punct de vedere al gustului. În tradiţia culinară românească şi italiană principala întrebuinţare a frunzelor de leuştean este la prepararea borşurilor, supelor, ciorbelor de vită şi pui, mai ales în cele care conţin cartofi, fasole, mazăre şi linte. În bucătăria germană acestea pot fi folosite pentru condimentarea fripturii de porc şi vită sau în mâncăruri de cartofi. Frunzele sunt folosite frecvent pentru a da aromă preparatelor la care se adaugă ardei iute. De asemenea, sunt utilizate la condimentarea plăcintelor cu carne, a legumelor fripte, a peştelui şi a fructelor de mare. Frunzele proaspete pot fi adăugate la salate. Pe lângă proprietăţile culinare pe care le au, frunzele şi florile de leuştean mai sunt folosite şi la ornarea diferitelor mâncăruri şi chiar a torturilor. Acestea mai pot fi folosite pentru aromatizarea biscuiţilor, a pâinii, şi untului. Datorită aromei asemănătoare cu a ţelinei, frunzele de leuştean le pot înlocui pe cele din urmă în popularul cocktail Bloody Mary. În Marea Britanie se prepară o băutură încălzitoare de iarnă mixând Lovage Cordial (lichior de leuştean) cu brandy în raport de 2:1. Tulpinile şi seminţele de leuştean sunt potrivite pentru asezonarea murăturilor şi oţeturilor, dar şi a sosurilor de roşii. Seminţele de leuştean au întrebuinţări asemănătoare seminţelor de fenicul. Pentru a nu-şi pierde aroma frunzele de leuştean ar fi bine să fie consumate cât mai puţin preparate termic. Ele se presară deasupra imediat după ce bucatele sunt luate de pe foc şi lăsate să stea câtva timp acoperite.
Întrebuinţări medicinale: Planta de leuştean are numeroase proprietăţi curative, este un adevărat aliment-medicament, bogat în vitaminele A, B şi C, acizi organici, săruri minerale, uleiuri eterice. Substanţele active pe care le conţine au o puternică acţiune terapeutică asupra aparatului respirator, excretor, sistemului endocrin şi celui imunitar. Este un excelent remediu pentru prevenirea bolilor, atunci când este consumat sistematic ca aliment, putând deveni, la nevoie şi atunci când este dozat corespunzător, un remediu eficient într-o multitudine de boli cum ar fi indigestia, dispepsia, litiaza renală, anorexia, colicile intestinale, răceala. Ceaiul preparat din seminţe de leuştean linişteşte rapid durerile de stomac, iar infuzia concentrată din frunze manifestă acţiune antiseptică, putând fi aplicat pe răni. Uleiul obţinut din leuştean scade tensiunea şi stimulează diureza.
Contraindicaţii: Foarte rar s-a observat un efect iritativ al leuşteanului, administrat în cantităţi mari şi pe perioade lungi de timp. Leuşteanul nu se foloseşte în perioada sarcinii şi se foloseşte în cantităţi moderate (maximum 3g/zi) în timpul alăptării. De asemenea, este necesară evitarea expunerii la soare în timpul tratamentului cu leuştean deoarece planta conţine furanocumarine, ce pot induce fotosensibilitatea.
Alte întrebuinţări: Uleiurile eterice de leuştean sunt folosite în industria cosmetică, la prepararea parfumurilor şi cremelor.
Recoltare/întreţinere: De la leuştean se recoltează frunzele din anul întâi, partea aeriană, fructele şi rădăcinile din anul al doilea de cultură. Frunzele se vor recolta când acesta atinge înălţimea de 20cm. Specia este cu pretenţii destul de reduse faţă de factorii de vegetaţie. Creşte bine pe orice tip de sol, chiar şi pe cele grele şi reci. Rezistă la temperaturi scăzute peste iarnă, chiar în condiţii în care solul este descoperit. Faţă de lumină se manifestă ca o specie puţin pretenţioasă, suportînd şi semiumbra. Pentru a vegeta bine leuşteanul are nevoie de un sol umed în permanenţă, cel puţin în primul an. Se înmulţeşte primăvara, prin însămânţare directă sau cu răsad, atât în grădină, cât şi în ghivece. După ce plantulele cresc destul de viguroase, trebuie rărite, ca să aibă spaţiu de dezvoltare. Leuşteanul este rezistent la dăunători, iar recoltarea regulată va preveni îngălbenirea frunzelor.
Păstrare/Conservare: Frunzele de leuştean se consuma proaspete sau uscate. Uscate, însă, diminuează mult în aromă. Odată culese frunzele pot rezista timp de 2-3 zile la temperatura camerei şi aproximativ o săptămâna în frigider. Mănunchiurile din frunze uscate se păstrează ferite de umezeală şi lumină. O metodă alternativă de păstrare o reprezintă presarea puternică a frunzelor verzi în borcane, peste care se adaugă multă sare de bucătărie. De asemenea, frunzele tocate se pot congela, aceastea păstrându-şi cel mai bine proprietăţile.
